Mamifere

Liliac comun (Myotis myotis)

Specie soră cu liliacul comun mic (Myotis blythii), de talie mai mare, are lungimea urechii peste 26 mm, cu marginea externă curbată şi prevăzută cu 7-8 pliuri transversale. Blana este scurtă, cu baza perilor de culoare brună, culoarea dorsală este cenuşie cu tentă brunie puternică, cea ventrală este alb-cenuşie. Lungimea antebratului este de 59-65 mm, iar greutatea de 28- 40 g.

Habitatele de hrănire sunt pădurile şi păşunile mozaicate. Adăposturile principale sunt peşterile, folosite în toată perioada anului. Formează colonii de reproducere şi de îngrăşare în peşteri şi în clădiri, a căror mărime este de zeci sau sute de exemplare. Se hrăneşte cu insecte de talie mare, adesea cu insecte nezburătoare, pe care le capturează de pe sol. Coloniile din perioada activă adesea sunt mixte, cu Myotis blythii şi/sau Miniopterus schreibersii. Mortalitatea puilor în perioada de alăptare este relativ mare datorită resurselor trofice limitate.

Liliac comun mic (Myotis blythii)

Specie de talie mai mică are lungimea urechii sub 26mm, cu marginea externă dreaptă şi prevăzută cu 5-6 pliuri transversale. Majoritatea exemplarelor au o pată albicioasă, ştearsă, pe frunte. Blana este scurtă, cu baza perilor de culoare cenuşiu-închis, culoarea dorsală este cenuşiu cu tentă brunie puternică iar culoarea pe partea ventrală este alb-cenuşiu. Coada mai lungă decât trunchiul. Lungimea antebraţului este de 52-62 mm, iar greutatea de 15-28 g.

Adăposturile principale şi permanente sunt peşterile iar habitatul de hrănire păşunile şi fâneţele. Coloniile de iarnă sunt compacte, folosind termoreglarea colectivă. Coloniile active pot fi şi sunt mixte cu Myotis myotis. Limitele de toleranţă a temperaturilor în adăposturile de hibernare sunt de 6-12°C şi cu umiditate relativă mare. Arealul de mişcare poate fi de până la 600 km.

Liliacul cu urechi mari (Myotis bechsteinii)

Specie de mărime medie are pavilionul urechii foarte mare, de peste 20 mm, îndoit înainte, aproape jumătate depăşeşte nasul iar marginea externă cu 9 pliuri transversale. Aripile sunt foarte late şi scurte. Blana dorsală de culoare brună pal spre brun roşcat iar partea ventrală este cenuşie deschisă. Lungimea este de 45-55 mm, anvergura aripilor de 250-300 mm iar greutate de 7- 14 g. Adăposturile de vară sunt scorburile copacilor, fisurile stâncăriilor. Adăposturile de hibernare sunt peşterile cu 3-7°C şi umiditate relativă foarte mare. Preferă pădurile de amestec, dar este prezentă şi în pădurea de conifere. Vara urcă până la 800 m altitudine, iar adăposturile de iarnă ajung până la 1100 m. Specie solitară în perioada de hibernare, vara formează colonii foarte mici sau este solitară. În repaus nu-şi lipesc aripile şi pavilioanele mari ale urechilor la corp ci le proiectează liber în mod caracteristic. Zborul este lent, jos şi greoi din cauza conformaţiei aripilor. Se hrăneşte cu fluturi, ţânţari, lepidoptere nocturne, pe care le prinde din zbor sau de pe ramuri.

Liliacul cârn (Barbastella barbastellus)

Specie de mărime medie, cu urechi scurte şi unite la bază printr-un pliu tegumentar, nas cârn cu nările orientate în sus. Blana lungă şi mătăsoasă, culoarea brun negricioasă pe spate, cu vârful perilor alb, dând efect de chiciură iar blana ventrală, cenuşiu-închis. Lungimea este de 45-58 mm, anvergura aripilor de 260-290 mm iar greutatea de 6-13 g. Adăposturile de vară sunt scorburile copacilor, unde femelele formează colonii mici iar foarte rar coloniile de reproducere sunt mixte, împreună cu masculii. Adăposturile de iarnă sunt peşterile şi avenele cu temperaturi şi de 0°C sau chiar -3°C (zona de intrare în cavitate). Habitatul de hrănire este deasupra pădurii, la liziere de pădure şi margini înierbate de terenuri agricole. Are un zbor rapid şi sinuos, îşi procură hrana numai din zbor. Zborul este înalt deasupra pădurilor şi jos la liziere şi deasupra apei. Se hrăneşte aproape în exclusivitate cu fluturi nocturni de talie mică. Au un singur pui pe an iar coloniile de reproducere sunt foarte sensibile la deranjare.

Brebul sau castorul din Eurasia (Castor fiber)

Are lungimea variind între 75 și 95 cm, este unul dintre cei mai mari rozatori existenți. Ca loc de trai castorii își aleg un lac, un  râu sau un pârâu, ale cărui maluri sunt bogate în pășuni. Aceste locuri sunt potrivite pentru construcțiile lor, în formă de colibe, zăgazuri sau sate. În cazul în care nu există un lac potrivit pentru a-şi construi bârlogul, castorii își fac propriul lac, construind un baraj pentru a opri un râu. După ce își aleg locul, ei se folosesc de incisivii masivi și tăioși pentru a roade trunchiurile copacilor, reducându-le grosimea cu peste 50 cm, în câteva minute. Construcția sub formă de baraj poate atinge până la 30 m lungime și 3 m înălțime, având o latură abruptă în susul râului și una cu panta mai blândă în josul râului. Odată finalizat acest baraj care menține apa la un nivel constant, castorii trec la construirea vizuinii: un edificiu uriaș din mal, păpuriș, beţe si pietre, cu o înălțime de 1.8 m şi un diametru de 12 m. Aceste “cetăți” - movile în formă de cuptor, cuprind în interior o platformă de dormit, aflată deasupra nivelului apei, camera de locuit și cămări de provizii. Pentru a se proteja de prădători accesul se face înot, pe sub apă.

Deoarece activitatea lor se desfășoară în tot cursul anului, castorii reușesc să transforme aproape în întregime peisajul populat de ei. Astfel ca, pe întinderi vaste, malurile apelor au rămas despădurite. Pagubele provocate de castori, precum şi goana pentru obținerea blănii lor prețioase au condus la o vânare intensă și, în unele locuri, la eliminarea acestor mamifere.

Deși în trecut au trăit și pe teritoriul țării noastre, în prezent castorul se mai găsește în Germania, în regiunile gurilor de vărsare a Muldi, pe Elba și pe unii afluenți mai mici. Astfel ca, din noiembrie 2006, România a importat din Germania castori în vederea repopulării zonei Văii Argeșului și a afluenţilor Oltului mijlociu şi superior.

Vidra (Lutra lutra)

Trăieşte în zone umede, râuri și zone de coastă. Are mărimea până la 84 cm, plus o coadă de până la 47 cm. Hrana este în principal pește și animale acvatice, inclusiv broaște.

Blana are o culoare generală de castaniu închis, mai deschisă ca nuanță pe pântec și ceva mai surie pe partea din față a capului, iarna este mai deasă și mai lucioasă. Blana vidrelor este rezistentă la apă. Este activă noaptea. Își face cuib într-o vizuină, de obicei în scorburile copacilor de pe marginea râurilor. Dă naștere o dată pe an, la 1-5 pui. Vidra comunică cu semenii printr-un fluierat caracteristic. Atacată de câini scoate un glas strident, amestecat cu un mârâit. Este un animal cu o răspândire uniformă în România, de regulă se găseşte peste tot de-a lungul râurilor şi a pârâurilor.

În judeţul Covasna se găseşte printre altele pe teritoriul siturilor Oltul Superior şi Râul Negru.

Râsul (Lynx lynx)

Este un animal puternic și agil ce poate depăși 1- 1,5 m lungime, din care coada măsoară 25 cm. și o greutate de 30 kg. Este, la momentul actual, cel mai mare felid din România, fiind răspândit în cele mai retrase masive muntoase, cum este Retezatul, Parângul, Făgărașul sau Munții Rodnei. Asemenea celorlalte felide, pășește fără zgomot, încet și prudent, aleargă repede și este capabil să execute salturi impresionante în lungime, ce depășesc de 10 - 15 ori lungimea propriului corp. Se cățăra în copaci (foarte puține din speciile mari ale acestei familii nu sunt capabile să se cațere în arbori, cum ar fi leul sau ghepardul) și se descurcă foarte bine și în apă. Râsul trăiește izolat și vânează pe timp de noapte. Este vestit pentru abilitatea cu care își capturează prada, pe care o urmărește din copac, năpustindu-se asupra ei, printr-un salt mare. Nu este un animal de grup.

În zona noastră trăieşte pe teritoriul sitului Ciomad-Balvanyos.

Lupul (Canis lupus)

Este un animal carnivor. Blana adulţilor variază mult în funcţie de anotimp şi habitat. Coloritul blănii poate diferi de la un individ la altul astfel încât unii dintre ei pot avea blana gri albicioasă iar alţii sunt negri. De obicei, în perioada de vară coloritul este galben-roşcat iar perii sunt scurţi. În anotimpul rece blana capătă o culoare cenuşie cu nuanţe negricioase. Pe spate blana este mai închisă decât pe restul corpului. De asemenea, adesea pe faţa anterioară a picioarelor din faţă pot fi prezente două dungi negricioase. Năpârlirea la lup are loc în lunile martie şi aprilie când îi cad perii lungi ai blănii de iarnă. Blana puilor de  lup este de culoare brună-cenuşie închis. Lupul este o specie care trăieşte într-o varietate de habitate. Poate fi întâlnit din pădurile de răşinoase până în cele de stejar sau luncă şi chiar era prezent în Delta Dunării. De asemenea poate trăii şi în câmpuri deschise. Necesităţile faţă de habitat ale speciei ar fi următoarele: existenţa unor locuri liniştite mai ales în perioada de creştere a puilor şi abundenţa hranei. Deoarece lupul este o specie foarte plastică din punct de vedere ecologic, putându-se adapta unor medii foarte diferite, putem spune că este întâlnit într-un număr foarte mare de habitate. Practic se întâlnea în toate habitatele din România. Astăzi însă este restrâns la habitatele din zonele colinare şi montane: pajişti alpine şi subalpine, pajişti umede şi comunităţi de ierburi înalte (buruienişuri subalpine), pajişti mezofile, păduri temperate de foioase cu frunze căzătoare, păduri temperate de conifere, grohotişuri, stânci continentale şi roci la zi.

În zona noastră trăieşte pe teritoriul sitului Ciomad-Balvanyos.

Ursul brun (Ursus arctos)

Urşii bruni din România au o greutate cuprinsă între 253-481 kg. Trebuie menţionat că aceasta variază în funcţie de sex şi mai ales de perioada anului. Cea mai mare greutate este atinsă în sezonul autumnal înainte de retragerea în bârlog.

Este un animal mare, plantigrad, cu un corp robust şi aparent greoi. Totuşi în ciuda aparenţelor, ursul este un foarte bun alergător putând galopa cu peste 45 km/h. Blana este de culoare brună deşi la unii indivizi aceasta poate fi aproape neagră. La exemplarele tinere în jurul gâtului poate apărea un guler de culoare albă care însă dispare cu vârsta. Năpârlirea blănii se face în iunie şi iulie. Este singura specie de ursid din fauna României. După aspect şi urme nu poate fi confundată cu alte specii de mamifere.

Ursul este prin excelenţă un animal omnivor. Raportul dintre cantitatea de hrană vegetală şi cea animală depinde de anotimp. După ieşirea din bârlog consumă predominant hrană animală, iar odată cu încălzirea vremii şi dezvoltarea vegetaţiei îşi diversifică meniul care constă din diferite specii de graminee, fructe, rădăcini şi diverse specii de ciuperci. Hrana animală este de asemenea foarte variată: insecte; viermi: în special anelide; micromamifere (rozătoare şi insectivore), peşti, amfibieni, reptile, şi chiar mamifere mari: cerbi, căpriori, mistreţi, o serie de animale domestice.

Este o specie adaptată habitatelor forestiere. Deşi în prezent este restrâns la pădurile montane era în trecut răspândit şi în pădurile colinare şi chiar de câmpie. Necesită atât locuri liniştite în care să se poată odihni în timpul zilei cât şi zone în care să găsească hrană din abundenţă. În perioada de toamnă când trebuie să câştige rapid în greutate are nevoie de cantităţi mari de fructe dar şi de hrană de origine animală. În acest sezon al anului animalele se deplasează fie în zona alpină fie în cea colinară. Ursul brun era prezent în trecut într-o varietate de habitate mult mai mare decât în prezent. În condiţiile presiunii antropice din ce în ce mai mari specia s-a refugiat în habitatele din arealele muntoase sau colinare înalte: pajişti alpine şi subalpine, pajişti umede şi comunităţi de ierburi înalte, pajişti mezofile, păduri temperate de foioase cu frunze căzătoare, păduri temperate de conifere, grohotişuri, stânci continentale şi roci la zi.

În zona noastră trăieşte pe teritoriul sitului Ciomad-Balvanyos.