Buhai de baltă cu burta galbenă (Bombina variegata)
Are un corp de dimensiuni mici, lungimea 4-5 cm. Forma corpului este mai îndesată decât la buhaiul de baltă cu burta roșie (Bombina bombina). Corpul este aplatizat, capul mare, mai lat decât lung, botul rotunjit. Pupila triunghiulară sau în formă de inimă. Negii de pe partea dorsală, la masculi, au un spin cornos negru puternic, înconjurat de numeroşi spini mici şi ascuţiţi. Negii nu sunt grupaţi sau dispuşi simetric. Pielea pe abdomen aproape netedă. Pori mici, izolaţi, răspândiţi şi pe partea inferioară a membrelor şi foarte numeroşi pe talpa piciorului. Secreţia glandulară este extrem de toxică.
Masculii se deosebesc de femele printr-o formă mai zveltă a corpului. Calozităţile nupţiale sunt bine dezvoltate şi prezente aproape toată vara, vizibile şi pe perioada hibernării.
Spatele cafeniu-pământiu sau cenuşiu, gălbui sau măsliniu mai mult sau mai puţin amestecat cu negru. Ventral marmorat, albastru-cenuşiu până la negricios cu câmpuri galbene, cu sau fără puncte albe. Coloritul este foarte intens, fiind folosit ca mijloc de avertizare asupra toxicităţii. Lateral cenuşiu-albăstrui. Vârfurile degetelor galbene. Mormolocii au abdomenul cenuşiu-albăstrui, împestriţat cu puncte mari, negre-albăstrui. Palmele şi tălpile galbene sau portocalii.
Este o specie cu activitate atât diurnă cât şi nocturnă, preponderent acvatică, euritropă. Este sociabilă, foarte mulţi indivizi de vârste diferite putând convieţui în bălţi mici. Reproducerea, de mai multe ori, din aprilie până în iunie; la fiecare pontă, femela depune circa 100 de ouă, destul de mari, izolat sau în pachete ce cad la fundul apei, unde se lipesc de plante. Uneori când condiţiile de mediu şi hrană sunt favorabile, femela depune ouă de mai multe ori în cursul unei săptămâni. Capacitatea de a depune doar câteva ouă odată îi permite să valorifice pentru reproducere orice ochi de apă, fără ca un eventual eşec să fie prea costisitor din punct de vedere al efortului reproductiv. În anii ploioşi, favorabili reproducerii, o pereche poate depune sute de ouă, diseminate în timp şi spaţiu, asigurând astfel condiţii bune de supravieţuire pentru larve şi limitând mult impactul predatorismului.
Hrana constă din insecte, viermi, moluşte mici, terestre şi acvatice.
Trăieşte de preferinţă în smârcuri, în ape stătătoare, apărând pe maluri dimineaţa şi către seară. Prin octombrie- noiembrie se ascund în nămol sau se îngroapă în pământ, pentru iernare. Este o specie rezistentă şi longevivă. Secreţia toxică a glandelor dorsale o protejează foarte bine de eventualii prădători. De aceea, aproape orice ochi de apă din cadrul arealului este populat de această specie care poate realiza aglomerări impresionante de indivizi în bălţi mici. Poate rezista şi în ecosisteme foarte poluate.
Se deplasează bine pe uscat putând coloniza rapid noile bălţi apărute. Este printre primele specii de amfibieni ce ocupă zonele deteriorate în urma activităţilor umane (defrişări, construcţii de drumuri, etc.) unde se formează bălţi temporar.
Este întâlnită aproape pretutindeni unde găseşte un minim de umiditate, de la 150 m până la aproape 2000 m altitudine. Răspândită în vestul şi centru Europei cu excepţia peninsulei Iberice, Marii Britanii şi Scandinaviei. Limita estică a arealului este reprezentată de Polonia, vestul Ucrainei, România, Bulgaria şi Grecia. În România este prezentă pretutindeni în zona de deal şi munte (mai frecventă în M. Apuseni şi podişul Transilvaniei).
Triton cu creastă (Triturus cristatus)
Este cea mai mare specie de triton din România. Masculul 13-14 cm, femela 16-18 cm. Corpul este robust, oval în secţiune, capul puţin mai lung decât lat, botul rotunjit, fără şanţuri longitudinale. Lungimea cozii este mai mică sau egală cu a corpului. În timpul reproducerii, femela are un şanţ longitudinal dorsal, iar masculul o creastă dorsală înaltă, zimţată, întreruptă brusc printr-o şa la baza cozii; coada turtită lateral, cu o muchie superioară şi una inferioară. Pielea mai mult sau mai puţin aspră; capul şi parotidele cu pori evidenţi; pliul gâtului clar distinct. Dinţii sunt pe două rânduri paralele, foarte rar uniţi.
Masculii au o coloraţie vie, specifică: dorsal cafenie-măslinie sau cafenie până la negricioasă, cu pete de un negru intens. Capul, în timpul reproducerii este cu negru şi alb. Laturile corpului şi gâtul negru, punctat cu alb şi cafeniu-roşu abdomenul roşu-gălbui, pătat cu negru. Degetele gălbui întunecat, inelate cu negru. Laturile cozii cu benzi longitudinale albăstrui-argintii, mai clare în timpul rutului. Femelele au aceiaşi coloraţie, dar fără creastă dorsală; muchiile cozii înguste şi fără benzi longitudinale pe laturi, iar cloaca, şi muchia inferioară a cozii galbene-portocalii, fără pete. De obicei, pe mijlocul spatelui, o linie longitudinală galbenă, evidentă şi la tineri. La masculi, cloaca este umflată şi neagră.
Este o specie predominat acvatică, preferând ape stagnante mari, cu vegetaţie palustră. Deseori poate fi întâlnită în bazine artificiale (locuri de adăpat, iazuri, piscine).
Trăieşte prin bălţile şi iazurile din regiunile de câmpie până în zona subcarpatică, ascunsă prin printre tulpinile plantelor acvatice. Intră în apă în martie şi, în funcţie de nivelul acesteia, poate rămâne până în mai-iunie. Către iarnă se retrag (adulţi şi tineri) pe sub pietre, rădăcini şi scoarţa arborilor. Pe uscat poate fi găsit în vecinătatea apei. În pofida dimensiunilor mari se deplasează repede, atât în mediul acvatic cât şi în cel terestru.
Reproducerea prin aprilie-mai în bălţi şi băltoace. Deşi depune numeroase ouă (peste 100). Multe nu se dezvoltă datorită unor frecvente mutaţii cromozomiale. Ouăle sferice, albe-gălbui, cu diametrul de 2-4 mm. După 13 zile, larvele ies din ouă şi rămân în apă 3 luni, atingând 50 - 85 mm.
Este o specie extrem de vorace; consumă râme, limacşi, artropode, mormoloci şi tritoni mai mici. Are numeroşi duşmani: peşti, ţestoase, păsări. Este o specie vulnerabilă, în anumite zone chiar periclitată. Reducerea locurilor de reproducere a afectat mult această specie, mai pretenţioasă decât celelalte specii de tritoni.
Este răspândit în mare parte din Europa, din nordul Franţei şi Marea Britanie până în munţii Urali. În nord, în Scandinavia, ajunge până la paralela 65. Lipseşte din peninsula Iberică, Italia şi, începând cu Austria la sud de Dunăre. În România este răspândit. Lipseşte din Dobrogea şi lunca Dunării unde este înlocuit de Triturus dobrogicus.
În zona noastră putem întâlni această specie în ariile naturale protejate Mestecănişul de la Reci, Dealurile Ciocaş-Viţelului şi Ciomad-Balvanyos.
Tritonul carpatic (Triturus montandoni)
Este un triton de dimensiuni mici, masculul are 17 cm, iar femela 10 cm. Capul foarte turtit dorso-ventral, mai lung decât lat. Botul rotunjit cu trei şanţuri longitudinale. Coada puternic comprimată, terminându-se printr-un vârf filiform. Vârful cozii, pe partea inferioară, galben-portocaliu, cu pete mari, negricioase, deasupra cu o dungă albă-albăstruie. Cloaca galbenă-portocalie. Umflătura cloacală neagră-cenuşie, ca şi talpa membrelor posterioare. Femela are dungile laterale cafenii şi mai late decât la mascul.
Adulţii sunt preponderent tereştrii. Spre sfârşitul lunii martie, prin mlaştinile mici din regiunile muntoase ies mai întâi masculii; apoi peste 3-4 săptămâni, apar femelele şi are loc reproducerea. Către sfârşitul lunii iunie, adulţii părăsesc apa şi capătă o coloraţie roşiatică sau galbenă-cafenie deschis, iar dungile laterale ies bine în evidenţă. După depunerea ouălor părăsesc apa şi se retrag pe sub pietre, sub muşchi, sub trunchiuri putrezite. Către sfârşitul lunii august, larvele sunt complet dezvoltate.
Preferă zonele împădurite. Hibernează pe uscat, rareori în apă; deseori împreună cu tritonul comun. Este o specie montană, nepretenţioasă pentru reproducere la calitatea apei, dar puţin rezistentă la căldură. Hibridează frecvent cu tritonul comun (Triturus vulgaris). Formele hibride au caractere intermediare între cele două specii, ceea ce le face greu de deosebit. În mod frecvent hibrizii au pete pe guşă şi/sau abdomen, iar corpul este mai zvelt.
Având un areal relativ limitat specia este vulnerabilă, în special datorită diverselor activităţi umane care duc la distrugerea habitatelor naturale. În general populaţiile sunt mari dar competiţia cu tritonul alpin (Triturus alpestris) poate limita mult efectivele în zonele unde coexistă.
Trăieşte în zone de deal şi de munte, la altitudini cuprinse între 200 (la limita nordică de răspândire) şi până la 2000 m, frecvent între 500-1500 m. Foloseşte orice ochi de apă stătătoare pentru reproducere, de la şanţuri la marginea drumului până la lacuri.
Este răspândit doar în Munţii Carpaţi, pe ambele versante la vest de valea Ialomiţei, până în munţii Tatra (sudul Poloniei, estul Cehiei şi Slovacia). Zona cea mai vestică din România unde a fost găsit este valea Mâra din Munţii Iezer. Prezent în vestul extrem al Ucrainei, în Carpaţi. Colonizat în câteva localităţi din vestul Europei, în special în Bavaria. A fost semnalată pentru ştiinţă prima dată în ţara noastră pe valea Barnarului lângă Broşteni (jud. Suceava). Specia este prezentă pe teritoriul sitului Ciomad-Balvanyos.
